Probabil ati dat peste anumite site-uri facute intr-un stil din ala nenorocit in care vi se spunea cu tarie ca puteti castiga o gramada de bani doar prin simplul fapt ca aveti o conexiune la Internet si veti face o gramada de bani.
Nu mai credeti in astea ! Deci, NU MAI CREDETI ! Sunt hotii si aberatii toate. Tot felul de structuri piramidale hoate, tot felul de vanzari de carti miraculoase care au intre pagini reteta succesului. Spre exemplu dadusem peste un site care imi demonstra (cu tot felul de poze trucate) cum respectivul a castigat vreo 500 de mii de dolari. Si totusi imi vindea cartea succesului cu 100 de dolari. Ma intreb.. de ce oare mai imi cerea banii astia, avand in vedere ca oricum era bogat ? Nu putea cere o suma modica sa zicem... ?
Banii se fac usor doar daca ai sansa sa castigi la loto. Altfel, munca omule. Munca, munca si iar munca. Efort psihic cat se poate si esecuri acumulate care te pot impinge inainte...
Nu mai credeti toti hotii care va baga in cap minuni. Sunt false. TOATE !
miercuri, 21 iulie 2010
duminică, 2 mai 2010
La o terasa din Romania...
1-2 mai 2010. Perioada in care ma decid impreuna cu alte persoane sa parasesc orasul natal si sa fac o iesire intr-un alt oras din Romania (chiar nu conteaza care). Momentele micii aventuri sunt irelevante in acest topic deoarece vreau sa punctez altceva. In seara de 1 mai ne-am decis sa mancam o pizza buna. Si pentru ca in acel oras nu aveam cunostinte de vreo terasa sau pizzerie am intrebat ba in stanga, ba in dreapta, ce si cum. Mergand pe ideea ca daca 4 din 7 oameni ne indruma cu caldura catre un anumit local, atunci merita sa il incercam si noi pentru "o pizza buna". Asa ca... ajungem repede acolo, ne asezam la masa si ni se pun in fata mai intai niste ziare. Ma intreb cu curiozitate daca e vreo promotie, caci ceea ce am eu in mana are forma, textura si infatisarea unui ziar. Aflu ca de fapt ala e meniul acelui local. "Original", imi zic". Eu am ochi de QCL-ist (QCL vine de la Quality Control) si observ repede detaliile sau imperfectiunile din anumite circumstante. Asa ca primul lucru care imi sare in ochi, scris pe prima pagina a ziarului sub titlu, este cel de mai jos:
Imi zic... mai sa fie. Acest ziar se citeste gratuit. Bai ce noroc pe capul nostru ca nu ne-au dat ziarul si nu ne-au cerut si bani sa il citim pe urma. Discut acest titlu cu cei cu care ma aflam si ne amuzam un pic. Citirea ziarului devine insa din ce in ce mai interesanta. Vreau o pizza. Dar nu asa o pizza, ci una buna, sa ma ling pe degete. Asa ca dau la pagina urmatoare... si mai sa fie... ditamai colectia de pizza. De toate felurile. Totusi, un lucru lipseste. Nu imi dau seama cat cantareste fiecare, deoarece gramajul nu este precizat nicaieri (nici la inceputul ziarului, nici pe pagina cu Pizza, nici in vreo
erata sau nota adiacenta).
Asa ca... amintidu-mi cu drag in suflet de reclama ce continea intrebarea "Cat de mare e un ou mic?" o intreb politicos pe tanti asa : "Cat de mare e o pizza mare si cat de mica e o pizza mica?". Observ in momentul asta si pizza de marimea Jumbo si imi imaginez o pizza de marimea unui pui de elefant (desi ala era Dumbo). Tanti imi zice : "Aia mica e pentru copii, aia mare e mare, aia XXL te saturi si aia Jumbo (Jet imi zic eu) e chiar mare. Gramajele nu pot sa vi le spun ca nu le stiu." Imi zic asa... Copil nu mai sunt, nu vreau sa ma satur si nici elefantii nu imi plac, asa ca aleg una mare. Recunosc faptul ca pizza n-a fost rea , dar nici minunata. Totusi, tanti a mintit. Si din aia mare te saturi, chiar daca nici eu, nici MACAR eu, care am mancat-o, nu pot preciza cam cat cantarea. Si pentru ca orice terasa care se respecta trebuie sa vanda si bere, ne uitam la pretul berii... si ce vedem ? Vedem asta (imagine editata intentionat, cu numele berilor sterse):
Si uite-asa aflam cu mirare ca in Romania se vinde cea mai scumpa bere din lume. Chiar n-am stiut. 0.33 mililitri costa 9.5 lei. Adica 28.5 lei un mililitru, adica 28500 lei noi un litru de bere. Adica... 285 de milioane de lei vechi. Nu e mult, doar suntem in Romania. Din fericire, pizza a fost buna si pliantul era gresit acolo sus. Mentionez insa ca patronii acelui local nu erau romani, dar banuiesc ca cei care au editat acel ziar erau. Nepasarea, miserupismul si nesimtirea in cadrul angajatilor romani (de la mic la mare) depasesc cu mult cotele admise de bunul simt international. Insa... la noi... merge si-asa. :).
Imi zic... mai sa fie. Acest ziar se citeste gratuit. Bai ce noroc pe capul nostru ca nu ne-au dat ziarul si nu ne-au cerut si bani sa il citim pe urma. Discut acest titlu cu cei cu care ma aflam si ne amuzam un pic. Citirea ziarului devine insa din ce in ce mai interesanta. Vreau o pizza. Dar nu asa o pizza, ci una buna, sa ma ling pe degete. Asa ca dau la pagina urmatoare... si mai sa fie... ditamai colectia de pizza. De toate felurile. Totusi, un lucru lipseste. Nu imi dau seama cat cantareste fiecare, deoarece gramajul nu este precizat nicaieri (nici la inceputul ziarului, nici pe pagina cu Pizza, nici in vreo
erata sau nota adiacenta).
Asa ca... amintidu-mi cu drag in suflet de reclama ce continea intrebarea "Cat de mare e un ou mic?" o intreb politicos pe tanti asa : "Cat de mare e o pizza mare si cat de mica e o pizza mica?". Observ in momentul asta si pizza de marimea Jumbo si imi imaginez o pizza de marimea unui pui de elefant (desi ala era Dumbo). Tanti imi zice : "Aia mica e pentru copii, aia mare e mare, aia XXL te saturi si aia Jumbo (Jet imi zic eu) e chiar mare. Gramajele nu pot sa vi le spun ca nu le stiu." Imi zic asa... Copil nu mai sunt, nu vreau sa ma satur si nici elefantii nu imi plac, asa ca aleg una mare. Recunosc faptul ca pizza n-a fost rea , dar nici minunata. Totusi, tanti a mintit. Si din aia mare te saturi, chiar daca nici eu, nici MACAR eu, care am mancat-o, nu pot preciza cam cat cantarea. Si pentru ca orice terasa care se respecta trebuie sa vanda si bere, ne uitam la pretul berii... si ce vedem ? Vedem asta (imagine editata intentionat, cu numele berilor sterse):
Si uite-asa aflam cu mirare ca in Romania se vinde cea mai scumpa bere din lume. Chiar n-am stiut. 0.33 mililitri costa 9.5 lei. Adica 28.5 lei un mililitru, adica 28500 lei noi un litru de bere. Adica... 285 de milioane de lei vechi. Nu e mult, doar suntem in Romania. Din fericire, pizza a fost buna si pliantul era gresit acolo sus. Mentionez insa ca patronii acelui local nu erau romani, dar banuiesc ca cei care au editat acel ziar erau. Nepasarea, miserupismul si nesimtirea in cadrul angajatilor romani (de la mic la mare) depasesc cu mult cotele admise de bunul simt international. Insa... la noi... merge si-asa. :).
marți, 20 aprilie 2010
Cum ar fi viata fara televizor ?
Chiar asa, cum ar fi viata fara televizor ? Cum ar fi, de fapt, sa nu ai televizor in casa ? Ce s-ar intampla ? Ti-ai pus vreodata intrebarea asta ? Cum ar fi sa intri in casa... si sa n-ai telecomanda la televizor pe care s-o butonezi ? Ai muri ?
Diferenta intre calculator si televizor este una mare. Televizorul devine, in viata contemporana, din ce in ce mai inutil, iar calculatorul, incearca sa devina din ce in ce mai util. Totusi televizorul se-aprinde in 1-2 secunde si nu se poate virusa, iar calculatorul... eh... el necesita mai multa atentie.
Dar sa revin la televizor. Nu de mult am citit mai multe articole referitoare la eficienta muncii si eficienta activitatilor de zi cu zi. Evident, articolele nu sunt scrise de romanii care pierd vremea la munca si apoi se vaita ca sunt platiti prost, ci de americanii care pun mare accent pe utilizarea corecta si eficienta a timpului. Unul din articole (si voi mai scrie si eu articole referitoare la eficienta) avea un titlu interesant "Ce investesti si ce obtii?". Spre exemplu investesti 1 leu, sa zicem, intr-o calatorie cu tramvaiul. Obtii timp castigat. Nu ai mai mers pe jos 10 km, ci ai stat pe un scaun timp de 10-20 de minute. Investesti 4 zile sa inveti pentru un examen important. Obtii o nota buna. Investesti 5 ani de timp intr-o facultate (sa presupunem ca nu e din Romania). Obtii o calificare, o certificare si un loc de munca bine platit.
Si-acum e-acum. Investesti zilnic 2 ore in uitatul la televizor. Ce obtii? E o intrebare clara la care nu poti da un raspuns clar. Informatie crezi ca obtii ? Serios ? Cate din stirile de acum 2 zile le mai ai in memorie ? (fie si titlul). De cate ori ai schimbat canalul cautand ceva mai bun ? Si totusi... ce-ai obtinut ? Aproape nimic... E un timp investit fara vreun rezultat clar obtinut.
2 ore * 7 zile pe saptamana = 14 ore. In 14 ore pe saptamana ce ai putea face ? Poate ai putea face un sport, poate ai putea citi o carte, ai putea sa iti vizitezi orasul sau sa iesi cu prietenii la un suc. In 14 ore ai fi mai sanatos daca ai lua aer curat si ai face miscare putina. Ai fi mai castigat daca ti-ai aprofunda munca in domeniul in care vrei sa iti construiesti cariera. 14 ore... e o cifra care nu te sperie. Dar 14*52 de saptamani intr-un an = 728 de ore, adica ... 30 de zile pe an, adica... tu pierzi intr-un an, o luna de viata. Fara sa obtii nimic...
Interesant, nu ?
Diferenta intre calculator si televizor este una mare. Televizorul devine, in viata contemporana, din ce in ce mai inutil, iar calculatorul, incearca sa devina din ce in ce mai util. Totusi televizorul se-aprinde in 1-2 secunde si nu se poate virusa, iar calculatorul... eh... el necesita mai multa atentie.
Dar sa revin la televizor. Nu de mult am citit mai multe articole referitoare la eficienta muncii si eficienta activitatilor de zi cu zi. Evident, articolele nu sunt scrise de romanii care pierd vremea la munca si apoi se vaita ca sunt platiti prost, ci de americanii care pun mare accent pe utilizarea corecta si eficienta a timpului. Unul din articole (si voi mai scrie si eu articole referitoare la eficienta) avea un titlu interesant "Ce investesti si ce obtii?". Spre exemplu investesti 1 leu, sa zicem, intr-o calatorie cu tramvaiul. Obtii timp castigat. Nu ai mai mers pe jos 10 km, ci ai stat pe un scaun timp de 10-20 de minute. Investesti 4 zile sa inveti pentru un examen important. Obtii o nota buna. Investesti 5 ani de timp intr-o facultate (sa presupunem ca nu e din Romania). Obtii o calificare, o certificare si un loc de munca bine platit.
Si-acum e-acum. Investesti zilnic 2 ore in uitatul la televizor. Ce obtii? E o intrebare clara la care nu poti da un raspuns clar. Informatie crezi ca obtii ? Serios ? Cate din stirile de acum 2 zile le mai ai in memorie ? (fie si titlul). De cate ori ai schimbat canalul cautand ceva mai bun ? Si totusi... ce-ai obtinut ? Aproape nimic... E un timp investit fara vreun rezultat clar obtinut.
2 ore * 7 zile pe saptamana = 14 ore. In 14 ore pe saptamana ce ai putea face ? Poate ai putea face un sport, poate ai putea citi o carte, ai putea sa iti vizitezi orasul sau sa iesi cu prietenii la un suc. In 14 ore ai fi mai sanatos daca ai lua aer curat si ai face miscare putina. Ai fi mai castigat daca ti-ai aprofunda munca in domeniul in care vrei sa iti construiesti cariera. 14 ore... e o cifra care nu te sperie. Dar 14*52 de saptamani intr-un an = 728 de ore, adica ... 30 de zile pe an, adica... tu pierzi intr-un an, o luna de viata. Fara sa obtii nimic...
Interesant, nu ?
duminică, 28 martie 2010
Efectul de turma
Ce este efectul de turma ? Se refera la instinctul oilor aflate pe camp (sau pe deal, sau pe munte, dar nu si pe calea ferata dupa ce a trecut trenul peste ele) de a se mentine grupate. Daca sunt 3 oi si doua o iau intr-o directie, a treia le va urma rapid. E o teama instinctiva a oilor. Psihologic e frumos de observat aceasta teama. Si spun frumos pentru ca niciodata cele 2 oi nu o vor respinge pe a 3-a care s-a pierdut pentru cateva secunde. De ce ? Pentru ca si ele stiu cum e sa te pierzi.
La oameni insa efectul de turma nu prea are conotatii frumoase in el. Cred ca exista cam 80-85% din oameni care sufera de sindromul turmei (a nu se simti lezat niciun cititor al acestui rand; cu siguranta esti in cei 10-15%; ti-am zis-o doar ca sa te simti mai bine si sa mai citesti pe-aici cate ceva).
Fara exemple concrete insa, argumentele mele mor inainte de a le explica. Sa presupunem ca mergi la o nunta romaneasca. Te-ai intrebat vreodata de ce toate nuntile seamana ? Ai vazut vreodata o nunta originala ? Mie mi se par toate la fel. Lautari cu zambet de serviciu pe fata, barbati si femei dansand in costumele (de multe ori singurele) pe care le au, multa, multa bautura si rasete fortate. Ca deh, e nunta, trebuie sa radem (fie ca este sau nu rasul nostru). Si, cum mi-a zis cineva mai in varsta, un om cu mare, mare experienta in nunti, nunta nu e a ta (a mirelui sau miresei), ci a invitatilor. Nu tie trebuie sa iti placa, ci lor. De ce ? Pentru ca sunt invitatii tai si ei trebuie sa plece cu o parere cel putin rezonabila de la nunta ta. Asa ca... faci si tu cum ai vazut la nuntile anterioare la care ai fost (neamuri, colegi de munca, prieteni). Si la sfarsit toti pleaca si isi zic "am fost si la nunta la aia doi, a fost ok, au intrat in standardele celorlaltor nunti la care am mai fost; m-am distrat fortat cum am facut-o pana acum si la celelalte nunti, deci rutina distractiei s-a incadrat in parametrii normali; e ok.". Iar tu, ca mire sau mireasa, esti terminat de oboseala dupa ce te-ai straduit sa ii satisfaci pe toti si astepti DVD-ul promis de fotograful platit ca sa iti revezi nunta (la cate griji aveai pe cap, vezi chestii pe care nu le-ai observat atunci). Zilele urmatoare nu esti mai fericit, ci doar mai odihnit caci ai terminat si cu tiganeala asta, numita NUNTA TA.
Si acum, intrebarea ta, cititorule, deja indignat de nebunia mea este : "Dar ce nu iti convine la o asa nunta ? Tu cum ai face-o?". Si eu iti raspund : "Nu asa. Nu as invita 100 de oameni doar pentru ca-mi sunt colegi de munca sau simpli amici din liceu sau facultate. Si nu mi-ar pasa daca lor nu le-ar placea nunta mea. Sa plece, sunt liberi s-o faca daca ceva nu le convine. Dar as invita 5 oameni, dar sa stiu ca ei chiar inseamna ceva pentru mine, nu au venit sa umple randurile. Nunta in sine trebuie sa fie un eveniment sacru, o unire de suflete, nu o afacere din care te rogi ca la sfarsit sa aduni darurile si sa iti iasa mai mult decat ai investit. Asa ca... mie imi ajung 5-10 oameni la nunta mea, n-am nevoie de mai multi. Si sunt sigur ca lor o sa le placa atunci cand ii voi recita poeziile scrise in liceu pe un fond sonor placut (un pian de Rachmaninov, de pilda) ei, fiintei cu care imi voi petrece restul vietii. Sunt sigur ca imi va putea face o declaratie de dragoste pe intuneric, iar ceilalti sa aplaude pe intuneric si sa se auda, tarziu in noapte doar sarutul nostru. Sunt sigur ca invitatii mei (astia putini) o sa dispretuiasca topaiala pinguinului pentru un vals (le aduc si instructor). Si sunt sigur ca ar accepta orice, daca ma pretuiesc asa cum ii pretuiesc si eu pe ei.
Asta e fantezia mea, dar cel putin nu sufar de sindromul de turma. Nu, nu vreau neaparat ceva altfel, doar ca sa fie altfel. Vreau ceva care sa ma implineasca pe mine ca om in cea mai frumoasa zi a vietii mele, la fel si pe viitoarea mireasa. Si nu ma intereseaza daca celorlalti nu le place, cat timp nu le ingradesc libertatea. 10 invitati de suflet= o nunta de vis. 150 de invitati = nunta turmei, nunta comerciala. Si daca tie cititorule nu iti convine ce ai citit pana aici, nu imi pasa.
Mai dau un exemplu de model de turma care m-a scarbit. Daca esti profesor(sa zicem invatamant preuniversitar), asisti din cand in cand la lectii deschise sustinute de colegii de catedra. O lectie deschisa inseamna ca respectivul profesor care o sustine va avea asistenta din partea colegilor (in jur de 10 profesori + directorul unitatii de invatamant). Pentru ca traditia (legea aia nescrisa, dar respectata in totalitate) o cere, profesorul asistat va face de fapt nu o ora, ci o mica sceneta de teatru, unde elevii isi invata replicile si momentele lectiei cu sarguinta. Pe urma, la o mica masa deschisa (adica suc, prajituri si alte cumparate de profesorul care a tinut lectia) se discuta ce a facut bine si ce rau in respectiva lectie. In general e doar de bine, pentru ca se alege o clasa buna unde elevii au si un oarece simt artistico-teatral. Si uite-asa toti ii zic pe rand respectivului ca ce bine a fost, ce minunat s-a petrecut, ce superb s-a-ntamplat, ce scoala minunata cu elevi straluciti avem. Se incurajeaza toti reciproc (precum porcii din Ferma Animalelor) si apoi se intorc la mizeriile de ore normale pe care le tin in compania elevilor normali, neatenti, neascultatori etc.
Daca as fi profesor si as asista la o asemenea lectie n-as putea decat sa aduc cuvinte de lauda. Nu pot critica o piesa buna de teatru, mai ales daca e bine jucata. Chiar nu pot. Dar... as prefera sa merg la o lectie deschisa, unde elevii se balbaie, unde sunt atentionati ca vorbesc intre ei (sau fac o mica nazbatie), unde pur si simplu profesorul pune o intrebare la care niciun elev nu are raspuns. As prefera sa vad realitatea, nu efectul de turma artificial creat. Si, daca toti profesorii l-ar ocari apoi pe inculpatul de profesor care nu si-a pus elevii la treaba actoriei, eu as vorbi foarte tare cand mi-ar veni randul sa-mi dau cu parerea. I-as spune asa : "Felicitari domnule profesor ! Si o spun cu cea mai mare sinceritate ! Nu conteaza cum a iesit ora, caci mie mi-a placut exact asa cum a fost. Nu conteaza ce momente ale lectiei ati respectat sau nu, nu conteaza ca elevii au stiut sau nu, ci conteaza ca a fost ceea ce suntem. Conteaza ca v-ati pastrat identitatea si integritatea. Conteaza ca ati tinut aceasta lectie la cel mai inalt nivel de demnitate umana pe care vi l-ar putea conferi meseria de dascal. Conteaza ca v-am crezut ! Si de la mine aveti cel mai mare calificativ, nu doar pentru aceasta lectie deschisa, ci pentru orice activitate veti mai intreprinde de-acum incolo. Conteaza ca nu v-ati lasat coplesit de efectul de turma ! Felicitari inca o data!".
Cititorule, ai ajuns pana aici ? Ma bucur. Acum lasa un comentariu, ca m-as bucura sa iti aud si parerea ta.
La oameni insa efectul de turma nu prea are conotatii frumoase in el. Cred ca exista cam 80-85% din oameni care sufera de sindromul turmei (a nu se simti lezat niciun cititor al acestui rand; cu siguranta esti in cei 10-15%; ti-am zis-o doar ca sa te simti mai bine si sa mai citesti pe-aici cate ceva).
Fara exemple concrete insa, argumentele mele mor inainte de a le explica. Sa presupunem ca mergi la o nunta romaneasca. Te-ai intrebat vreodata de ce toate nuntile seamana ? Ai vazut vreodata o nunta originala ? Mie mi se par toate la fel. Lautari cu zambet de serviciu pe fata, barbati si femei dansand in costumele (de multe ori singurele) pe care le au, multa, multa bautura si rasete fortate. Ca deh, e nunta, trebuie sa radem (fie ca este sau nu rasul nostru). Si, cum mi-a zis cineva mai in varsta, un om cu mare, mare experienta in nunti, nunta nu e a ta (a mirelui sau miresei), ci a invitatilor. Nu tie trebuie sa iti placa, ci lor. De ce ? Pentru ca sunt invitatii tai si ei trebuie sa plece cu o parere cel putin rezonabila de la nunta ta. Asa ca... faci si tu cum ai vazut la nuntile anterioare la care ai fost (neamuri, colegi de munca, prieteni). Si la sfarsit toti pleaca si isi zic "am fost si la nunta la aia doi, a fost ok, au intrat in standardele celorlaltor nunti la care am mai fost; m-am distrat fortat cum am facut-o pana acum si la celelalte nunti, deci rutina distractiei s-a incadrat in parametrii normali; e ok.". Iar tu, ca mire sau mireasa, esti terminat de oboseala dupa ce te-ai straduit sa ii satisfaci pe toti si astepti DVD-ul promis de fotograful platit ca sa iti revezi nunta (la cate griji aveai pe cap, vezi chestii pe care nu le-ai observat atunci). Zilele urmatoare nu esti mai fericit, ci doar mai odihnit caci ai terminat si cu tiganeala asta, numita NUNTA TA.
Si acum, intrebarea ta, cititorule, deja indignat de nebunia mea este : "Dar ce nu iti convine la o asa nunta ? Tu cum ai face-o?". Si eu iti raspund : "Nu asa. Nu as invita 100 de oameni doar pentru ca-mi sunt colegi de munca sau simpli amici din liceu sau facultate. Si nu mi-ar pasa daca lor nu le-ar placea nunta mea. Sa plece, sunt liberi s-o faca daca ceva nu le convine. Dar as invita 5 oameni, dar sa stiu ca ei chiar inseamna ceva pentru mine, nu au venit sa umple randurile. Nunta in sine trebuie sa fie un eveniment sacru, o unire de suflete, nu o afacere din care te rogi ca la sfarsit sa aduni darurile si sa iti iasa mai mult decat ai investit. Asa ca... mie imi ajung 5-10 oameni la nunta mea, n-am nevoie de mai multi. Si sunt sigur ca lor o sa le placa atunci cand ii voi recita poeziile scrise in liceu pe un fond sonor placut (un pian de Rachmaninov, de pilda) ei, fiintei cu care imi voi petrece restul vietii. Sunt sigur ca imi va putea face o declaratie de dragoste pe intuneric, iar ceilalti sa aplaude pe intuneric si sa se auda, tarziu in noapte doar sarutul nostru. Sunt sigur ca invitatii mei (astia putini) o sa dispretuiasca topaiala pinguinului pentru un vals (le aduc si instructor). Si sunt sigur ca ar accepta orice, daca ma pretuiesc asa cum ii pretuiesc si eu pe ei.
Asta e fantezia mea, dar cel putin nu sufar de sindromul de turma. Nu, nu vreau neaparat ceva altfel, doar ca sa fie altfel. Vreau ceva care sa ma implineasca pe mine ca om in cea mai frumoasa zi a vietii mele, la fel si pe viitoarea mireasa. Si nu ma intereseaza daca celorlalti nu le place, cat timp nu le ingradesc libertatea. 10 invitati de suflet= o nunta de vis. 150 de invitati = nunta turmei, nunta comerciala. Si daca tie cititorule nu iti convine ce ai citit pana aici, nu imi pasa.
Mai dau un exemplu de model de turma care m-a scarbit. Daca esti profesor(sa zicem invatamant preuniversitar), asisti din cand in cand la lectii deschise sustinute de colegii de catedra. O lectie deschisa inseamna ca respectivul profesor care o sustine va avea asistenta din partea colegilor (in jur de 10 profesori + directorul unitatii de invatamant). Pentru ca traditia (legea aia nescrisa, dar respectata in totalitate) o cere, profesorul asistat va face de fapt nu o ora, ci o mica sceneta de teatru, unde elevii isi invata replicile si momentele lectiei cu sarguinta. Pe urma, la o mica masa deschisa (adica suc, prajituri si alte cumparate de profesorul care a tinut lectia) se discuta ce a facut bine si ce rau in respectiva lectie. In general e doar de bine, pentru ca se alege o clasa buna unde elevii au si un oarece simt artistico-teatral. Si uite-asa toti ii zic pe rand respectivului ca ce bine a fost, ce minunat s-a petrecut, ce superb s-a-ntamplat, ce scoala minunata cu elevi straluciti avem. Se incurajeaza toti reciproc (precum porcii din Ferma Animalelor) si apoi se intorc la mizeriile de ore normale pe care le tin in compania elevilor normali, neatenti, neascultatori etc.
Daca as fi profesor si as asista la o asemenea lectie n-as putea decat sa aduc cuvinte de lauda. Nu pot critica o piesa buna de teatru, mai ales daca e bine jucata. Chiar nu pot. Dar... as prefera sa merg la o lectie deschisa, unde elevii se balbaie, unde sunt atentionati ca vorbesc intre ei (sau fac o mica nazbatie), unde pur si simplu profesorul pune o intrebare la care niciun elev nu are raspuns. As prefera sa vad realitatea, nu efectul de turma artificial creat. Si, daca toti profesorii l-ar ocari apoi pe inculpatul de profesor care nu si-a pus elevii la treaba actoriei, eu as vorbi foarte tare cand mi-ar veni randul sa-mi dau cu parerea. I-as spune asa : "Felicitari domnule profesor ! Si o spun cu cea mai mare sinceritate ! Nu conteaza cum a iesit ora, caci mie mi-a placut exact asa cum a fost. Nu conteaza ce momente ale lectiei ati respectat sau nu, nu conteaza ca elevii au stiut sau nu, ci conteaza ca a fost ceea ce suntem. Conteaza ca v-ati pastrat identitatea si integritatea. Conteaza ca ati tinut aceasta lectie la cel mai inalt nivel de demnitate umana pe care vi l-ar putea conferi meseria de dascal. Conteaza ca v-am crezut ! Si de la mine aveti cel mai mare calificativ, nu doar pentru aceasta lectie deschisa, ci pentru orice activitate veti mai intreprinde de-acum incolo. Conteaza ca nu v-ati lasat coplesit de efectul de turma ! Felicitari inca o data!".
Cititorule, ai ajuns pana aici ? Ma bucur. Acum lasa un comentariu, ca m-as bucura sa iti aud si parerea ta.
joi, 25 martie 2010
Aici
Am obosit. Lumea din jurul meu isi cauta fericirea in ceea ce eu nu regasesc. Ma uit la oameni pe strada si le privesc indelung fetele. Trist, tristi, tristete. Unora le-a murit zambetul, altora li s-au spulberat sperantele copilaresti. Iar altii... sunt doar prea tineri.
Intre petalele unei flori sta ascunsa tandretea, in ghimpii unui trandafiri sta dragostea cu ale ei suferinte, dar in ochii oamenilor de pe strada sta infipta adanc lacomia si vesnica nemultumire. Mai rar un zambet cald, mai rar o privire catre cer, mai rar un lucru marunt. Doar copiii parintilor aduc din nimic fericirea. Pana cresc si apar discrepantele generatiilor, raul din oameni, privirile reci de neviata. Caci vai de parintii care nu asculta de copiii lor. Si vai de copiii care nu cred in parintii lor.
Si am obosit inca o data... Prapastii de suflet...
Intre petalele unei flori sta ascunsa tandretea, in ghimpii unui trandafiri sta dragostea cu ale ei suferinte, dar in ochii oamenilor de pe strada sta infipta adanc lacomia si vesnica nemultumire. Mai rar un zambet cald, mai rar o privire catre cer, mai rar un lucru marunt. Doar copiii parintilor aduc din nimic fericirea. Pana cresc si apar discrepantele generatiilor, raul din oameni, privirile reci de neviata. Caci vai de parintii care nu asculta de copiii lor. Si vai de copiii care nu cred in parintii lor.
Si am obosit inca o data... Prapastii de suflet...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)